aproape mort

Știi sentimentul ăla când te uiţi la alţii și ţi se strânge stomacul pentru că ţi se pare că nu ai făcut nimic cu viaţa ta, și o să ajungi acasă și o să continui să nu faci nimic?

Mda… nasol moment. E ca atunci când îţi dă cineva un pumn în plex și, pentru câteva momente, nu știi dacă o să mai respiri ca înainte sau nu. În acea primă miime de secundă de confuzie interioară și paralizie exterioară, nici nu știi dacă ar trebui să te agiţi pentru o gură de aer sau ce să faci. Nu știi dacă mai are sens. Este același amestec de confuzie și paralizie care te face să te simţi ca ultimul ratat și să crezi că e foarte bine să te simţi așa, pentru că nici nu meriţi mai mult. În același timp, ești nervos pe lumea care te-a adus în starea asta. Ai lua-o pe toată, ia-i trage o săpuneală bună, ai mototoli-o strâns de tot în pumn și ai arunca-o la gunoi, pentru că de fapt știi că nu ești tu chiar ultimul prost din curtea școlii, ca să te simţi chiar așa. Apoi te-ai lua și te-ai duce pe altă planetă, unde ai fi singur și apăsarea golului nu s-ar simţi așa de grea.

Suspiciunea naște durere

Capacitatea de a suspecta absolut orice. ORICE. Orice cuvânt, orice gest, orice imagine, orice situație. SUSPICIUNEA într-o Românie în care nu știi pe cine să crezi. O Românie în care fiecare vorbește cu fiecare, gândindu-se de două ori daca ceea ce spune nu este interpretat diferit, dacă X sau Y nu are și alte intenții pe care le afișează, dacă Y sau Z nu îți vor face rău, după, dacă spui ceva greșit. 

Ați spune că vine cumva din comunism o asemenea atitudine. Eu aș spune că vine cumva dintr-o democrație prost înțeleasă și dintr-o societate în care fiecare e dușman pe față cu semenul lui. Într-o societate coruptă.

Suspiciunea naște monștri. Îți îngrădește libertatea de a te bucura și de a aprecia valorile umane. Suspiciunea naște nesiguranță, neîncredere, durere. Încă mă trezesc noaptea și mă gândesc cum văd PERICOLUL în orice situație, cum văd lipsa de intenții bune mai cu seamă decât intenția bună, cum văd acțiunile mai curând negative decât pozitive. 

Și mă gândesc…. sunt EU aici, sau …..sunt produsul unor sisteme în care am crescut și am învățat să mă apăr, pentru CĂ NU PUTEAM RĂZBI ALTFEL?

”Scrie monologul unei cereale care plutește într-un castron cu lapte”

Simt cum mă balonez. Machiajul mi se scurge în băltoaca asta de lapte dulce. 

Asta e tot? Acesta să-mi fie sfârșitul?  

Am trăit mai puțin decât media de viață a unei cereale obișnuite. M-am născut într-o fabrică în care mirosea a făină și  condimente. Colegele mele știau exact ce vor: una se dorea vanilată, alta stropită cu cacao, alta albită cu cocos. Eu eram fascinată de scorțișoară, dar nu îndrăzneam să cer un condiment atât de puternic, nu puteam fi atât de arogantă.  

Nu aveau timp pentru nesiguranța mea. M-au colorat în roșu și m-au pus  în punga pentru copii, de care era lipit un maimuțoi cu ochii mari, semn clar de viață scurtă în supermarket. Pe raft am stat lângă stafide, batoane cu susan și fursecuri cu scorțișoară. 

Fursecurile...  Produse realizate prin procedee sofisticate: măcinat, frământat, dospit, copt în forme florale, câtă migală, ce destin! Eu, o cereala mică și colorată, aveam să ajung în mai puțin de o zi  într-un castron cu lapte. Ele erau sortite meselor festive.  

De acum, totul e pe repede înainte. Băiețelul preferă cerealele albastre. Dacă nu ajung în lingură, nu voi mai fi crocantă, nu voi cunoaște nici această senzație. Nu-i nimic, mă bucur pentru colegele mele de dinainte. ”Nici măcar nu vei atinge papilele gustative, va lua castronul și ne va da pe gât” – mă avertizează o cereală galbenă, aproape descompusă.  Gândește-te repede în ce vrei să te reîncarnezi. Repede, repede!”

Stai. A doua șansă? Pot alege?

Vreau  să devin scorțișoară, condimentul cel mai puternic, să fiu măcinată și să ajut alte cereale să fie vândute, fără a fi lipite de ursuleți de pluș! Să ajungă crocante în gura copiilor și să rămână în memoria lor drept gustul și mirosul copilăriei! 

Merit să vreau, merit să cred.